Studiul analizează modul în care cetățenii, comunitățile locale, industria, societatea civilă și autoritățile publice din România înțeleg și evaluează tehnologiile de gestionare a carbonului, în special captarea și stocarea dioxidului de carbon (CCS). Aceasta este considerată printre soluțiile relevante pentru reducerea emisiilor în sectoarele industriale greu de decarbonizat. Analiza se bazează pe un sondaj național, focus-grupuri și interviuri cu actori relevanți, oferind o imagine integrată asupra nivelului de informare, a percepțiilor cetățenilor privind riscurile și beneficiile implementării acestor tehnologii dar și a condițiilor în care acestea ar putea fi acceptate social.  

Rezultatele indică faptul că nivelul de cunoaștere în rândul populației este încă redus.  Această situație reflectă mai degrabă un deficit de informare decât o opoziție. Participanții la focus grupuri au manifestat interes și disponibilitate de a înțelege subiectul atunci când au primit explicații clare, ceea ce sugerează că acceptarea poate fi influențată prin informare și comunicare timpurie.  

În același timp, studiul arată că percepțiile sunt condiționate de nivelul de încredere în instituții, acest element fiind considerat la fel de important ca aspectele tehnice ale tehnologiei. Lipsa transparenței sau comunicarea insuficientă pot submina rapid acceptarea, indiferent de potențialele beneficii ale proiectelor.  

De asemenea, acceptarea și fezabilitatea implementării sunt asociate cu existența unor roluri instituționale clar definite, a unor proceduri coerente și a unei coordonări eficiente între nivelul național și cel local. Autoritățile locale au subliniat în mod particular limitările legate de expertiza tehnică și de capacitatea administrativă, precum și nevoia de ghiduri practice și de clarificarea responsabilităților, aspecte care le pot influența direct capacitatea de a gestiona implicațiile sociale a potențialelor proiecte.  

Gradul în care beneficiile sunt înțelese și percepute de public influențează în mod direct acceptarea. Pentru cetățeni și autoritățile locale, relevanța acestor tehnologii este evaluată în principal în funcție de impactul concret asupra locurilor de muncă, competitivității industriale și dezvoltării regionale, mai degrabă decât prin raportare la argumente generale privind schimbările climatice. În același timp, riscurile percepute sunt legate mai ales de distribuția costurilor, posibile creșteri ale prețurilor la energie, capacitatea instituțiilor de a gestiona proiectele și transparența procesului decizional. 

Studiul arată, de asemenea, că industria, societatea civilă și mediul academic sunt în mare parte de acord asupra rolului acestor tehnologii în sectoarele industriale greu de decarbonizat, chiar dacă există în continuare diferențe privind modul de implementare, finanțarea și prioritățile de politici publice. 

România se află într-o etapă timpurie, dar favorabilă, în care percepția publică asupra captării și stocării dioxidului de carbon este încă în formare. Nivelul de acceptare depinde în mare măsură de calitatea guvernanței, de resursele și organizarea administrativă și de modul în care instituțiile comunică, se coordonează și demonstrează că proiectele sunt gestionate transparent și în beneficiul economiei și al comunităților.  

Citește publicația integrală în limba engleză aici.

Planul Național Integrat în domeniul Energiei și Schimbărilor Climatice (PNIESC) actualizat al României, transmis Comisiei Europene în octombrie 2024, reprezintă o îmbunătățire semnificativă față de versiunile anterioare și oferă o articulare mai coerentă a traiectoriei de tranziție a țării. Planul revizuit include 89 de politici și măsuri, consolidează traiectoriile de decarbonizare și acordă o atenție sporită cooperării regionale și coordonării interinstituționale. Cu toate acestea, implementarea are loc într-un context marcat de presiuni persistente asupra accesibilității prețurilor energiei, blocaje la nivelul infrastructurii și o expunere tot mai mare la impacturile climatice, ceea ce ridică întrebări fundamentale privind capacitatea PNIESC de a reduce cele mai relevante riscuri de securitate energetică și climatică ale României.

Acest raport aplică un cadru analitic integrat, structurat pe trei piloni. În primul rând, evaluează PNIESC-ul prin analizarea fundamentelor de date și de modelare, a gradului de incluziune și eficiență a procesului de consultare a părților interesate, a coerenței și ambiției obiectivelor și măsurilor pe cele cinci dimensiuni ale planului, precum și a integrării aspectelor legate de tranziția justă. În al doilea rând, aceste elemente sunt evaluate în raport cu Indicele Riscurilor de Securitate Energetică și Climatică (ECSRI), care urmărește 20 de indicatori grupați în patru dimensiuni (geopolitică, accesibilitate, stabilitate și sustenabilitate), pentru a evalua dacă politicile propuse sunt aliniate cu profilul de risc structural al țării. În al treilea rând, analiza este completată cu dovezi empirice provenite dintr-un sondaj național și dintr-un experiment de tip „discrete choice”, care oferă perspective asupra acceptabilității sociale.

Evaluarea confirmă îmbunătățiri clare în structura analitică a PNIESC, în special în definirea obiectivelor sectoriale și formularea măsurilor de decarbonizare. Cu toate acestea, transparența metodologică prezintă anumite inconsistențe. Sectorul LULUCF constituie o vulnerabilitate majoră, întrucât creșterea abruptă a țintei de absorbții nu este susținută de măsuri de implementare proporționale sau de o modelare robustă. Procesul de consultare s-a îmbunătățit față de ciclurile anterioare de planificare, însă gradul în care contribuțiile părților interesate se reflectă în deciziile finale de politică publică rămâne inconsistent.

Rezultatele analizei ECSRI indică faptul că România a redus unele vulnerabilități istorice, în special pe dimensiunea geopolitică, prin creșterea producției interne, diversificarea surselor de aprovizionare și dezvoltarea infrastructurii. Proiecte precum Neptun Deep pot consolida suplimentar poziția regională a României după 2027. În același timp, investițiile planificate modifică profilul de risc către noi forme de vulnerabilitate, inclusiv dependența de lanțurile globale de aprovizionare cu minerale critice și livrarea la timp a proiectelor energetice majore.

Accesibilitatea prețurilor energiei a devenit una dintre cele mai acute provocări pentru România. Nivelurile ridicate de sărăcie energetică persistă, iar volatilitatea extremă a prețurilor din perioada crizei energetice 2021–2023 a expus gospodăriile și industria la șocuri semnificative. Plafoanele de preț și schemele de compensare au oferit un sprijin temporar, dar au generat presiuni fiscale și incertitudine în materie de politici publice. Creșterea costurilor asociate emisiilor de CO₂ în cadrul Sistemului UE de Comercializare a Certificatelor de Emisie (ETS), combinată cu alocarea insuficientă a veniturilor din ETS către obiective climatice și energetice, amplifică în continuare riscurile legate de accesibilitate și competitivitate.

Analiza mai relevă că România continuă să beneficieze de un mix de producție diversificat și de o capacitate substanțială de stocare a gazelor naturale. Totuși, eficiența energetică scăzută a fondului de clădiri, investițiile insuficiente în rețelele electrice și expunerea tot mai mare la fenomene meteorologice extreme pot reduce reziliența sistemului în timpul tranziției. Deși România și-a redus intensitatea de emisii și a crescut ponderea producției de electricitate cu emisii reduse de CO₂, utilizarea intensivă a materiilor prime și ratele scăzute de circularitate semnalează vulnerabilități de durată, care nu sunt încă abordate sistematic în cadrul PNIESC.

Analiza cu privire la acceptabilitatea socială sugerează că sprijinul public pentru obiectivele climatice rămâne, în linii mari, solid, în special atunci când acțiunea climatică este asociată cu independența și securitatea energetică. Cu toate acestea, disponibilitatea de a plăti este limitată și puternic influențată de preocupările legate de accesibilitate, echitate și predictibilitatea politicilor publice. Principala constrângere socială nu este, așadar, opoziția față de decarbonizare în sine, ci sensibilitatea față de povera percepută ale costurilor și de impacturul distributiv inegal.

În ansamblu, PNIESC-ul României reprezintă un pas important către un cadru de tranziție mai solid, însă eficacitatea sa va depinde de îndeplinirea a trei condiții: adoptarea formală a planului, combinată cu o arhitectură credibilă de implementare; trecerea de la o ambiție axată pe proiecte individuale către o abordare orientată spre reziliența la nivel de sistem, în special cu privire la rețelele electrice și sursele de flexibilitate; și elevarea accesibilității, circularității, adaptării la schimbările climatice și acceptabilității sociale de la statutul de considerații secundare la cel de factori-cheie ai implementării. În absența acestor schimbări, PNIESC riscă să devină un simplu instrument de conformare cu obligațiile europene – planul ar trebui văzut ca o foaie de parcurs operațională pentru gestionarea riscurilor tranziției energetice și climatice ale României în următorul deceniu.

Citește publicația integrală în limba engleză aici.