Planul European pentru Locuințe Accesibile reprezintă primul răspuns de politică publică coordonat al UE la criza accesibilității locuințelor, însă aplicarea sa în România evidențiază lacune semnificative între ambițiile planului și realitățile și nevoile specifice ale țării.
Provocările din sectorul locuințelor din România sunt modelate de o traiectorie post-comunistă distinctă: deși deține una dintre cele mai ridicate rate de proprietate asupra locuinței din UE (95.6%), țara se confruntă simultan cu supraaglomerare severă, un fond locativ îmbătrânit și ineficient energetic, costuri ridicate de construcție și o sărăcie rurală profundă. Aceste condiții structurale indică faptul că mai multe dintre mecanismele de bază ale planului au șanse reduse să producă rezultate fezabile pe termen lung în România fără adaptări semnificative.
Unde planul funcționează pentru România: accentul planului pe renovarea locuințelor și dezvoltarea capacității sectorului de construcții se aliniază bine cu nevoile cele mai urgente ale României, dat fiind că majoritatea clădirilor rezidențiale datează din era comunistă și necesită modernizări ample. Recunoașterea de către plan a grupurilor vulnerabile — inclusiv tineri, lucrători esențiali, studenți și chiriași cu venituri reduse — creează, de asemenea, o bază formală pentru ca Statele Membre să încorporeze aceste categorii în legislația națională privind locuințele.
Unde planul nu răspunde nevoilor României: în primul rând, absența unei definiții comune la nivel european cu privire la locuințe accesibile reduce coerența politicilor publice și fundamentarea unor răspunsuri adaptate contextului național, atât în România, cât și în alte State Membre. În al doilea rând, identificarea grupurilor vulnerabile în ceea ce privește locuirea este incompletă, omițându-se minoritățile etnice și persoanele vulnerabile cu statut de imigrant, cât și alte grupuri ce se confruntă cu discriminare în ceea ce privește accesul la locuire în România, în special comunitățile de romi din așezări segregate sau informale. În al treilea rând, zonele rurale, unde locuiește aproape jumătate din populația României, primesc o atenție marginală, în ciuda provocărilor cumulate reprezentate de sărăcie, calitatea scăzută a locuirii și locuințelor, precum și de accesul limitat la servicii de bază. În al patrulea rând, dependența planului de construcțiile noi ca soluție principală poate fi contraproductivă pentru România, unde costurile ridicate de construcție, precum și standardele stricte de decarbonizare ale UE fac ca planurile de construcție la scară largă să fie financiar inaccesibile pentru majoritatea municipalităților.
Citește publicația integral în limba engleză aici.