Peisajul global actual este caracterizat de vulnerabilități structurale profunde, fragmentare economică și tensiuni geopolitice în creștere, așa cum o demonstrează recentele crize energetice. În 2026, se preconizează o scădere a volumului schimburilor comerciale, urmată de o redresare lentă, reflectând o tendință generală de impunere a tarifelor protecționiste și de ajustare a lanțurilor de aprovizionare. Tranziția energetică va trebui adaptată la noua ordine mondială. Capacitatea României de a-și pune în aplicare tranziția energetică depinde de reziliența lanțurilor de aprovizionare, în special în ceea ce privește tehnologiile cu emisii reduse de carbon.

Uniunea Europeană își menține obiectivele climatice ambițioase, deși accentul s-a mutat de la decarbonizare la securitatea energetică și competitivitatea industrială. Noile strategii ale UE, precum Planul industrial al Pactului verde (Green Deal Industrial Plan), Regulamentul privind industria cu emisii nete zero (Net-Zero Industry Act), Legea privind accelerarea industrială (Industrial Accelerator Act) și Legea privind materiile prime critice (Critical Raw Materials Act), reflectă această nouă abordare, în care îndeplinirea obiectivelor energetice este privită prin prisma menținerii unui avantaj competitiv față de puteri globale precum China și SUA. Schimbarea este vizibilă și în România, întrucât sursele domestice de energie, în special energia nucleară și gazul natural, sunt considerate active strategice pentru securitatea energetică în perioadele de crize geopolitice.

Prezenta cartografiere a politicilor identifică oportunități de dezvoltare pentru industriile ecologice pe care România le poate valorifica. Avantajul comparativ al României în ceea ce privește exporturile cu emisii reduse de carbon indică oportunități în domeniile electronicii, dispozitivelor de măsurare de precizie și utilajelor. Experiența de zeci de ani în sectorul energiei nucleare și creșterea industriei IT pot fi valorificate prin exportul de servicii. Poziționarea geografică a țării ar putea deveni avantajoasă în contextul reconstrucției Ucrainei, precum și în fața unei posibile relocări a producției, în sprijinul producției ecologice europene.

Pe de altă parte, România rămâne expusă șocurilor externe și disfuncționalităților sistemice interne. Deși importurile provin în principal din interiorul UE, importurile critice pentru tranziția energetică depind de furnizori din afara Uniunii, fiind vulnerabile la perturbări ale politicii comerciale. Infrastructura de rețea învechită și suprasolicitată generează incertitudine cu privire la costurile și fiabilitatea viitoare ale energiei. Rețelele și infrastructura critică sunt expuse la impactul tot mai intens al schimbărilor climatice. Forța de muncă viitoare este incertă din cauza „exodului de creiere” și a decalajului tot mai mare între competențele necesare angajatorilor și oferta din forța de muncă. În cele din urmă, România continuă să se confrunte cu instabilitate instituțională, întrucât capacitatea administrativă redusă, ajustările guvernamentale și legislația imprevizibilă continuă să submineze încrederea investitorilor și să limiteze capacitatea de absorbție a fondurilor UE.

Recomandări:

• Promovarea strategică a specializării industriale prin valorificarea exporturilor cu avantaj comparativ în producția de tehnologii cu emisii reduse de carbon.
• Adaptarea capitalului uman la nevoile unei economii cu emisii nete zero prin programe educaționale dedicate, precum și prin mecanisme axate pe recalificare și menținerea forței de muncă.
• Reducerea costurilor tranziției energetice prin planificarea integrată a infrastructurii, pentru a asigura alocarea eficientă a fondurilor.
• Elaborarea de politici de tranziție care să abordeze în mod explicit problemele legate de distribuție și sărăcia energetică, pentru a menține și a spori sprijinul public.

Citește publicația integrală în limba engleză aici.

Noile standarde de performanță energetică, alături de obiectivele privind ritmul și amploarea renovărilor clădirilor, introduse prin directive UE—Directiva revizuită privind performanța energetică a clădirilor (EPBD) și Directiva privind eficiența energetică (EED)—reflectă un efort intensificat de reducere a emisiilor din sectorul clădirilor din UE.

Scopul este de a alinia sectorul mai strâns la traiectoria de decarbonizare necesară atingerii obiectivului de neutralitate climatică până în 2050. Aceste eforturi riscă însă să fie subminate atunci când, odată finalizate, renovările nu reușesc să realizeze economiile de energie și reducerile de emisii de CO₂ preconizate.

Așteptările sunt ca clădirile publice să dea tonul în ceea ce privește ritmul, amploarea și calitatea renovărilor. Cu toate acestea, datele arată că multe renovări nu reușesc să genereze economiile de energie preconizate, atunci când clădirile sunt date în folosință. Decalajul de performanță energetică reprezintă diferența dintre performanța prevăzută (calculată) și performanța energetică reală (operațională). Deși este de așteptat să existe o anumită abatere din cauza ipotezelor de modelare, cercetările indică faptul că acest decalaj poate fi semnificativ. În țările din Europa Centrală și de Est (ECE), datele privind amploarea și factorii determinanți ai acestui decalaj rămân limitate.

Prezentul ghid se bazează pe evaluări naționale realizate în Bulgaria, România, Polonia și Croația, pe consultările cu părțile interesate și pe activitățile de diseminare desfășurate în cadrul proiectului OUR-CEE, cu scopul de a elabora un set de măsuri concrete pe care factorii de decizie de la nivel național și local să le poată pune în aplicare pentru a remedia performanțele slabe în domeniul renovării clădirilor publice. Pe baza obstacolelor  identificate în toate cele patru țări și în regiune, măsurile sunt structurate astfel încât să acopere toate etapele procesului de renovare: finanțarea, costurile operaționale, implementarea proiectului, precum și utilizarea clădirii după renovare.

Finanțare:  

• Elaborarea de programe de finanțare menite să sprijine atingerea celor mai înalte standarde de performanță, inclusiv includerea monitorizării post-renovare în costurile eligibile; 

• Utilizarea foilor de parcurs pentru renovarea clădirilor sau a pașapoartelor de renovare a clădirilor pentru a repartiza investițiile pe mai multe cicluri bugetare; 

• Acolo unde este posibil, corelarea finanțării cu economiile de energie verificate, prin intermediul unor scheme precum cele ale companiilor de servicii energetice (ESCO); 

• Combinarea subvențiilor publice cu împrumuturi sau alte forme de finanțare privată. 

Costuri operaționale: 

• Crearea și menținerea unei baze de date coerente cu privire la caracteristicile clădirilor, consumul de energie, performanța sistemelor și intervențiile anterioare; 

• Acordarea priorității renovărilor în cazurile în care consumul de energie și costurile de exploatare sunt ridicate; 

• Elaborarea de planuri de renovare la nivel local, cu obiective clare pentru transformarea parcului de clădiri publice într-unul de înaltă eficiență; 

• Utilizarea foilor de parcurs pentru renovarea clădirilor sau a pașapoartelor de renovare a clădirilor pentru a structura intervențiile și a atinge obiective de performanță incrementale, asigurarea faptului că măsurile sunt compatibile și nu creează un efect de blocare; 

• Asigurarea alinierii între actorii tehnici, financiari și administrativi pe parcursul întregii faze de planificare. 

Punerea în aplicare: 

• Utilizarea unor strategii de achiziții publice orientate către performanță, care să integreze obiective de performanță energetică, standarde de calitate și obligații de monitorizare; 

• Consolidarea supravegherii și controlului la fața locului pentru a asigura respectarea specificațiilor de proiectare; 

• Asigurarea unei execuții de înaltă calitate încă din etapa de achiziție, prin stabilirea unor condiții pentru contractori care să garanteze că forța de muncă este instruită corespunzător în ceea ce privește metodele de construcție eficiente din punct de vedere energetic; 

• Extinderea competențelor, cunoștințelor, expertizei și capacității personalului municipal pentru a realiza renovări ale clădirilor publice la cele mai înalte standarde de performanță energetică. 

Monitorizare: 

• Asigurarea urmăririi sistematice a performanței energetice pentru a verifica dacă economiile preconizate au fost realizate în condiții de funcționare, utilizând sisteme de gestionare a energiei clădirilor (BEMS) acolo unde sunt disponibile, sau facturile de energie ca instrument de monitorizare mai simplu; 

• Asigurarea colectării consecvente a datelor la nivel municipal pentru a sprijini atât planurile locale de gestionare și renovare a clădirilor publice, cât și raportarea la nivel național; 

• Stabilirea unor cadre de monitorizare, specificând indicatori-cheie de performanță (KPI) precum consumul de energie, emisiile de CO2 și calitatea mediului interior (IEQ). 

• Utilizarea cadrelor și instrumentelor existente ⎯ a certificatelor de performanță energetică (EPC), a indicatorului de pregătire pentru tehnologii inteligente (SRI), a foilor de parcurs pentru renovarea clădirilor sau a pașapoartelor de renovare a clădirilor ⎯ pentru a sprijini monitorizarea și conformitatea. 

Citește publicația integrală, în limba engleză, aici.

Tehnologiile de gestionare a carbonului (CM) ar putea juca un rol semnificativ în sprijinirea regiunilor de Tranziție Justă din România, permițând reducerea emisiilor, precum și menținerea activității industriale și protejarea locurilor de muncă în regiunile dependente de industria grea. România se află într-o poziție favorabilă pentru a promova aceste soluții, având în vedere concentrarea sectoarelor cu emisii greu de redus în aceste regiuni și condițiile geologice favorabile pentru stocarea CO₂.

Deși strategiile naționale recunosc importanța atât a captării și stocării carbonului (CCS), cât și a captării, utilizării și stocării carbonului (CCUS) pentru decarbonizarea acestor industrii, angajamentele nu se reflectă încă în cadre concrete de planificare sau implementare regională.

Analiza subliniază necesitatea unei mai bune integrări a CM în eforturile regionale de decarbonizare și în planificarea mai amplă a tranziției, întrucât progresul actual este încetinit de o dicrepanță între prioritățile naționale și realitățile locale. Adresarea acestei probleme va necesita o abordare mai coerentă, care să coordoneze mediul politic, industria și comunitățile. Prin valorificarea eforturilor de reconversie profesională, asigurarea unei implicări timpurii și transparente a comunității, dar și prin clarificarea rolurilor actorilor implicați la toate nivelurile, gestionarea carbonului ar putea contribui nu numai la obiectivele climatice, ci și la stabilizarea socio-economică a regiunilor de Tranziție Justă.

Citește publicația integrală în limba engleză aici.