Energia nucleară traversează cel mai dinamic moment din ultimele decenii, pe fondul obiectivelor de decarbonizare, preocupărilor legate de securitatea energetică amplificate de șocurile geopolitice și creșterii cererii de energie electrică.
La nivel mondial, 415 reactoare sunt în funcțiune în peste 30 de țări, cu o capacitate instalată de 376 GWe, în timp ce alte 73 de reactoare, cu o capacitate totală de 75 GWe, se află în construcție, ceea ce reprezintă unul dintre cele mai ridicate niveluri de construcții simultane din 1990 până în prezent. Cu toate acestea, concentrarea geografică a aprovizionării cu uraniu și a procesului de îmbogățire reprezintă una dintre cele mai importante vulnerabilități structurale ale sectorului, într-un context marcat de fragmentarea economică și creșterea tensiunilor geopolitice.
Ponderea energiei nucleare în producția de energie electrică a Uniunii Europene (UE) a scăzut de la un nivel maxim de 34% în anii 1990 la 23% în 2024, în timp ce energia din surse regenerabile depășește acum 46%, însă orientarea politică este în mod evident mai favorabilă energiei nucleare față de anii precedenți. Documentele strategice și legislative ale UE, precum Regulamentul privind investițiile durabile (EU Taxonomy), care recunoaște energia nucleară drept o activitate de tranziție cu emisii de carbon reduse, Regulamentul privind industria net zero (Net Zero Industry Act), Strategia privind reactoarele modulare mici (SMR), Programul nuclear cu caracter informativ (PINC) și cerința privind contractele pentru diferență (CfD) în cadrul reformei pieței de energie electrică reprezintă, în ansamblu, cel mai favorabil cadru de reglementare al UE în domeniul nuclear din ultimele decenii. Cu toate acestea, lipsa instrumentelor de finanțare din surse europene pentru investițiile în energia nucleară rămâne o provocare structurală, în special pentru statele membre cu spațiu fiscal limitat în vederea acordării ajutoarelor de stat.
Programul privind energia nucleară al României constă în modernizarea Unității 1 și construirea a două reactoare nucleare noi de tip CANDU (Unitățile 3 și 4) la Cernavodă și a unui SMR la Doicești, bazat pe tehnologie americană. Investițiile necesare estimate pentru aceste proiecte depășesc 15 miliarde de euro. Programul este fundamentat din punct de vedere strategic și instituțional, dar poartă povara unui model istoric caracterizat constant de întârzieri în realizarea marilor proiecte strategice din România, care se confruntă cu deficite de finanțare și lacune în execuție. Unitățile 3 și 4 au fost incluse în toate programele de guvernare succesive încă de la începutul anilor 2000, ceea ce arată un consens politic care s-a tradus doar parțial și insuficient în angajamente de finanțare obligatorii.
Decizia recentă a României de a propune atât modernizarea Unității 1, cât și reactoarele SMR de la Doicești pentru finanțare ca proiecte neprioritare în cadrul Fondului de Modernizare nu a avut succes, având în vedere că nu există un precedent la nivelul UE. Astfel, pentru accesul la finanțarea din fonduri europene, singura cale pentru industria nucleară pare să fie o schemă națională aprobată de ajutor de stat, bazată în principal pe CfD și pe strângerea de fonduri de către companiile nucleare, alături de acționarii lor principali, care includ de obicei statele respective.
Pe lângă accesul la finanțare, există și alte provocări structurale pentru sectorul energiei nucleare din România, precum faptul că: baza industrială s-a diminuat după construcția Unității 2, întrucât nu au mai existat cerere pentru construcții noi, regimul de autorizare specific pentru reactoarele SMR acționează precum un multiplicator ascuns al costurilor, iar furnizorii nu pot investi fără comenzi garantate, care nu pot fi plasate în absența unor decizii finale de investiție.
Mai mult, România va avea nevoie de un număr semnificativ de ingineri specializați în energia nucleară în următorul deceniu, iar această valoare depășește numărul absolvenților tuturor programelor universitare actuale, în timp ce oferta academică rămâne orientată mai degrabă către operațiuni decât către specialiștii din faza de construcție necesari pentru obiectivele de punere în funcțiune din perioada 2030–2035. Prin urmare, investițiile României vor depinde și de forță de muncă importată, care va fi probabil insuficientă, având în vedere cererea la nivel global.
Atât la nivel global, cât și în Europa, percepția publică față de energia nucleară devine mai favorabilă, 46% dintre respondenții din 20 de țări și-au exprimat sprijinul pentru aceasta, față de 28% care se opun, iar SMR beneficiază de o rată medie de sprijin în UE de 67%. Țările din Europa Centrală și de Est prezintă un consens deosebit de solid, energia nucleară fiind tehnologia de producere a energiei electrice care generează cele mai puține controverse politice din regiune, potrivit studiului „Public Attitudes toward Clean Energy” (PACE) realizat de Radiant Energy Group. România reprezintă o excepție, fiind una dintre puținele state europene în care percepția favorabilă a publicului față de energia nucleară a scăzut între 2021 și 2024, tocmai în momentul în care începea să se extindă programul național. Campaniile de dezinformare pot explica această tendință, în contextul în care informații false au luat amploare pe rețelele sociale și în mass-media tradițională din România. Cu toate acestea, pentru a confirma relația de cauzalitate este necesară o cercetare dedicată.
Citește analiza de politici publice, în limba engleză, aici.

















How Can the Industrial Decarbonisation Bank Accelerate Industrial Transition in CEE?
This commentary is addressing the Industrial Decarbonisation Bank’s highly consequential role in how industrial transition unfolds across Member States, as well as its implications for Central and Eastern Europe (CEE).
The Industrial Decarbonisation Bank (IDB) aims to support Europe’s most energy-intensive industries in decarbonising, but its impact is already threatened by ongoing dynamics of the ETS review and the broader negotiations of the EU’s Multiannual Financial Framework and industrial policy.
Author’s Insights:
“To ensure equitable access to the IDB, solidarity provisions will be required, building on the success of the Modernisation Fund, which has ringfenced a dedicated stream of support for the countries where the transition challenge is greatest. The fund should be extended post-2030 and its scope expanded to more clearly support industrial transformation, including for direct electrification and CCS. Both the IDB and the ETS Investment Booster also need a dedicated lower-income Member State provision, with allocation criteria calibrated to GDP per capita and industrial carbon intensity, not just project cost-competitiveness and first-come-first-served auctioning.
The coming months represent a narrow, decisive window for the IDB. For it to deliver, its two central tensions — speed and equity — must be resolved simultaneously rather than traded off. The ETS Investment Booster should launch early to build momentum while the more complex CCfD framework is developed. But speed pursued through a single EU-wide cost curve will entrench geographic imbalance, channelling scarce funds towards the regions already best placed to absorb them. Equity must be engineered into the instrument from the outset, through shared access to common auction infrastructure and, potentially, regional auction clustering.”
– Luminița Gabriela Horga
Lead author
Luminița Gabriela Horga
Head of Clean Economy
Author
Mara Bălașa
Senior Associate
For or further details and media inquiries, please contact Luminița Gabriela Horga: luminita.horga@epg-thinktank.org