Energia nucleară traversează cel mai dinamic moment din ultimele decenii, pe fondul obiectivelor de decarbonizare, preocupărilor legate de securitatea energetică amplificate de șocurile geopolitice și creșterii cererii de energie electrică.

La nivel mondial, 415 reactoare sunt în funcțiune în peste 30 de țări, cu o capacitate instalată de 376 GWe, în timp ce alte 73 de reactoare, cu o capacitate totală de 75 GWe, se află în construcție, ceea ce reprezintă unul dintre cele mai ridicate niveluri de construcții simultane din 1990 până în prezent. Cu toate acestea, concentrarea geografică a aprovizionării cu uraniu și a procesului de îmbogățire reprezintă una dintre cele mai importante vulnerabilități structurale ale sectorului, într-un context marcat de fragmentarea economică și creșterea tensiunilor geopolitice.

Ponderea energiei nucleare în producția de energie electrică a Uniunii Europene (UE) a scăzut de la un nivel maxim de 34% în anii 1990 la 23% în 2024, în timp ce energia din surse regenerabile depășește acum 46%, însă orientarea politică este în mod evident mai favorabilă energiei nucleare față de anii precedenți. Documentele strategice și legislative ale UE, precum Regulamentul privind investițiile durabile (EU Taxonomy), care recunoaște energia nucleară drept o activitate de tranziție cu emisii de carbon reduse, Regulamentul privind industria net zero (Net Zero Industry Act), Strategia privind reactoarele modulare mici (SMR), Programul nuclear cu caracter informativ (PINC) și cerința privind contractele pentru diferență (CfD) în cadrul reformei pieței de energie electrică reprezintă, în ansamblu, cel mai favorabil cadru de reglementare al UE în domeniul nuclear din ultimele decenii. Cu toate acestea, lipsa instrumentelor de finanțare din surse europene pentru investițiile în energia nucleară rămâne o provocare structurală, în special pentru statele membre cu spațiu fiscal limitat în vederea acordării ajutoarelor de stat.

Programul privind energia nucleară al României constă în modernizarea Unității 1 și construirea a două reactoare nucleare noi de tip CANDU (Unitățile 3 și 4) la Cernavodă și a unui SMR la Doicești, bazat pe tehnologie americană. Investițiile necesare estimate pentru aceste proiecte depășesc 15 miliarde de euro. Programul este fundamentat din punct de vedere strategic și instituțional, dar poartă povara unui model istoric caracterizat constant de întârzieri în realizarea marilor proiecte strategice din România, care se confruntă cu deficite de finanțare și lacune în execuție. Unitățile 3 și 4 au fost incluse în toate programele de guvernare succesive încă de la începutul anilor 2000, ceea ce arată un consens politic care s-a tradus doar parțial și insuficient în angajamente de finanțare obligatorii.

Decizia recentă a României de a propune atât modernizarea Unității 1, cât și reactoarele SMR de la Doicești pentru finanțare ca proiecte neprioritare în cadrul Fondului de Modernizare nu a avut succes, având în vedere că nu există un precedent la nivelul UE. Astfel, pentru accesul la finanțarea din fonduri europene, singura cale pentru industria nucleară pare să fie o schemă națională aprobată de ajutor de stat, bazată în principal pe CfD și pe strângerea de fonduri de către companiile nucleare, alături de acționarii lor principali, care includ de obicei statele respective.

Pe lângă accesul la finanțare, există și alte provocări structurale pentru sectorul energiei nucleare din România, precum faptul că: baza industrială s-a diminuat după construcția Unității 2, întrucât nu au mai existat cerere pentru construcții noi, regimul de autorizare specific pentru reactoarele SMR acționează precum un multiplicator ascuns al costurilor, iar furnizorii nu pot investi fără comenzi garantate, care nu pot fi plasate în absența unor decizii finale de investiție.

Mai mult, România va avea nevoie de un număr semnificativ de ingineri specializați în energia nucleară în următorul deceniu, iar această valoare depășește numărul absolvenților tuturor programelor universitare actuale, în timp ce oferta academică rămâne orientată mai degrabă către operațiuni decât către specialiștii din faza de construcție necesari pentru obiectivele de punere în funcțiune din perioada 2030–2035. Prin urmare, investițiile României vor depinde și de forță de muncă importată, care va fi probabil insuficientă, având în vedere cererea la nivel global.

Atât la nivel global, cât și în Europa, percepția publică față de energia nucleară devine mai favorabilă, 46% dintre respondenții din 20 de țări și-au exprimat sprijinul pentru aceasta, față de 28% care se opun, iar SMR beneficiază de o rată medie de sprijin în UE de 67%. Țările din Europa Centrală și de Est prezintă un consens deosebit de solid, energia nucleară fiind tehnologia de producere a energiei electrice care generează cele mai puține controverse politice din regiune, potrivit studiului „Public Attitudes toward Clean Energy” (PACE) realizat de Radiant Energy Group. România reprezintă o excepție, fiind una dintre puținele state europene în care percepția favorabilă a publicului față de energia nucleară a scăzut între 2021 și 2024, tocmai în momentul în care începea să se extindă programul național. Campaniile de dezinformare pot explica această tendință, în contextul în care informații false au luat amploare pe rețelele sociale și în mass-media tradițională din România. Cu toate acestea, pentru a confirma relația de cauzalitate este necesară o cercetare dedicată.

Citește analiza de politici publice, în limba engleză, aici.

Prezentul raport analizează stadiul actual și potențialul viitor al energiei geotermale în România, într-un context mai extins al decarbonizării. În Uniunea Europeană, geotermalul capătă o relevanță strategică datorită capacității sale de a furniza energie termică și electrică curată și constantă. Cu toate acestea, în pofida impulsului politic generat de inițiative precum REPowerEU și de așteptata Strategie și Plan de Acțiune European pentru Energie Geotermală, implementarea rămâne limitată de costurile inițiale ridicate, complexitatea cadrului de reglementare și insuficiența datelor privind resursele din subteran.

România dispune de resurse geotermale importante, în special în regiunea de vest a țării. Cu toate acestea, sectorul rămâne slab dezvoltat, având doar o pondere marginală în mixul energetic și fiind utilizat în principal pentru termoficare stațiuni balneare, și, mai recent, în proiecte care vizează încălzirea clădirilor publice din zone cu potențial geotermal bine cunoscut. Proiectele existente de termoficare, precum cele din Oradea și Beiuș, demonstrează avantaje economice, inclusiv costuri mai reduse pentru producția de căldură și emisii mai scăzute de gaze cu efect de seră. Dar absența unui cadru de politici coerent, procesele fragmentate de autorizare și datele geologice învechite continuă să împiedice dezvoltarea la scară largă.

Progresele tehnologice, în special în domeniul sistemelor geotermale de nouă generație, precum Enhanced Geothermal Systems (EGS) și Advanced Geothermal Systems (AGS), oferă posibilitatea de a depăși constrângerile geografice ale proiectelor geotermale. Cercetarea în aceste domenii este în desfășurare în multe state, iar noile tehnologii sunt testate în condiții de temperatură tot mai ridicate. Aceste inovații extind semnificativ baza potențială de resurse și ar putea permite inclusiv producerea de energie electrică din surse geotermale. Sectorul de petrol și gaze reprezintă un facilitator important, prin expertiza transferabilă, infrastructura existentă și accesul la finanțare. Reutilizarea sondelor abandonate ar putea reduce costurile de foraj cu până la 50%, îmbunătățind viabilitatea economică a proiectelor.

Raportul identifică principalele bariere structurale pentru dezvoltarea sectorului, inclusiv riscul ridicat asociat explorării, accesul limitat la finanțare, lipsa mecanismelor de reducere a riscurilor și nealinierea cadrului de reglementare la specificul energiei geotermale. Consultările cu actorii din sector confirmă că fragmentarea administrativă, regimurile neclare de licențiere și structurile de stimulare insuficiente reprezintă principalele obstacole întâmpinate de dezvoltatori.

Pentru valorificarea potențialului geotermal, raportul propune un set de politici publice: simplificarea procedurilor de autorizare, îmbunătățirea accesului la datele de subsol și a calității acestora, alinierea sistemului de impozitare la energia produsă și nu la volumele extrase și introducerea unor instrumente financiare dedicate, precum mecanismele de asigurare pentru foraj. Recomandările vizează și integrarea tehnologiilor geotermale de nouă generație în cadrul legislativ, valorificarea activelor din sectorul de petrol și gaze și dezvoltarea competențelor profesionale necesare sectorului. Energia geotermală reprezintă o șansă pentru România de a-și consolida securitatea energetică, a decarboniza producția de energie și diversifica mixul energetic. Valorificarea sa necesită politici coordonate, ajustarea cadrului de reglementare și investiții dedicate.

Citește raportul integral, în limba engleză, aici.

Planul European pentru Locuințe Accesibile reprezintă primul răspuns de politică publică coordonat al UE la criza accesibilității locuințelor, însă aplicarea sa în România evidențiază lacune semnificative între ambițiile planului și realitățile și nevoile specifice ale țării.

Provocările din sectorul locuințelor din România sunt modelate de o traiectorie post-comunistă distinctă: deși deține una dintre cele mai ridicate rate de proprietate asupra locuinței din UE (95.6%), țara se confruntă simultan cu supraaglomerare severă, un fond locativ îmbătrânit și ineficient energetic, costuri ridicate de construcție și o sărăcie rurală profundă. Aceste condiții structurale indică faptul că mai multe dintre mecanismele de bază ale planului au șanse reduse să producă rezultate fezabile pe termen lung în România fără adaptări semnificative.

Unde planul funcționează pentru România: accentul planului pe renovarea locuințelor și dezvoltarea capacității sectorului de construcții se aliniază bine cu nevoile cele mai urgente ale României, dat fiind că majoritatea clădirilor rezidențiale datează din era comunistă și necesită modernizări ample. Recunoașterea de către plan a grupurilor vulnerabile — inclusiv tineri, lucrători esențiali, studenți și chiriași cu venituri reduse — creează, de asemenea, o bază formală pentru ca Statele Membre să încorporeze aceste categorii în legislația națională privind locuințele.

Unde planul nu răspunde nevoilor României: în primul rând, absența unei definiții comune la nivel european cu privire la locuințe accesibile reduce coerența politicilor publice și fundamentarea unor răspunsuri adaptate contextului național, atât în România, cât și în alte State Membre. În al doilea rând, identificarea grupurilor vulnerabile în ceea ce privește locuirea este incompletă, omițându-se minoritățile etnice și persoanele vulnerabile cu statut de imigrant, cât și alte grupuri ce se confruntă cu discriminare în ceea ce privește accesul la locuire în România, în special comunitățile de romi din așezări segregate sau informale. În al treilea rând, zonele rurale, unde locuiește aproape jumătate din populația României, primesc o atenție marginală, în ciuda provocărilor cumulate reprezentate de sărăcie, calitatea scăzută a locuirii și locuințelor, precum și de accesul limitat la servicii de bază. În al patrulea rând, dependența planului de construcțiile noi ca soluție principală poate fi contraproductivă pentru România, unde costurile ridicate de construcție, precum și standardele stricte de decarbonizare ale UE fac ca planurile de construcție la scară largă să fie financiar inaccesibile pentru majoritatea municipalităților.

Citește publicația integral în limba engleză aici.

Peisajul global actual este caracterizat de vulnerabilități structurale profunde, fragmentare economică și tensiuni geopolitice în creștere, așa cum o demonstrează recentele crize energetice. În 2026, se preconizează o scădere a volumului schimburilor comerciale, urmată de o redresare lentă, reflectând o tendință generală de impunere a tarifelor protecționiste și de ajustare a lanțurilor de aprovizionare. Tranziția energetică va trebui adaptată la noua ordine mondială. Capacitatea României de a-și pune în aplicare tranziția energetică depinde de reziliența lanțurilor de aprovizionare, în special în ceea ce privește tehnologiile cu emisii reduse de carbon.

Uniunea Europeană își menține obiectivele climatice ambițioase, deși accentul s-a mutat de la decarbonizare la securitatea energetică și competitivitatea industrială. Noile strategii ale UE, precum Planul industrial al Pactului verde (Green Deal Industrial Plan), Regulamentul privind industria cu emisii nete zero (Net-Zero Industry Act), Legea privind accelerarea industrială (Industrial Accelerator Act) și Legea privind materiile prime critice (Critical Raw Materials Act), reflectă această nouă abordare, în care îndeplinirea obiectivelor energetice este privită prin prisma menținerii unui avantaj competitiv față de puteri globale precum China și SUA. Schimbarea este vizibilă și în România, întrucât sursele domestice de energie, în special energia nucleară și gazul natural, sunt considerate active strategice pentru securitatea energetică în perioadele de crize geopolitice.

Prezenta cartografiere a politicilor identifică oportunități de dezvoltare pentru industriile ecologice pe care România le poate valorifica. Avantajul comparativ al României în ceea ce privește exporturile cu emisii reduse de carbon indică oportunități în domeniile electronicii, dispozitivelor de măsurare de precizie și utilajelor. Experiența de zeci de ani în sectorul energiei nucleare și creșterea industriei IT pot fi valorificate prin exportul de servicii. Poziționarea geografică a țării ar putea deveni avantajoasă în contextul reconstrucției Ucrainei, precum și în fața unei posibile relocări a producției, în sprijinul producției ecologice europene.

Pe de altă parte, România rămâne expusă șocurilor externe și disfuncționalităților sistemice interne. Deși importurile provin în principal din interiorul UE, importurile critice pentru tranziția energetică depind de furnizori din afara Uniunii, fiind vulnerabile la perturbări ale politicii comerciale. Infrastructura de rețea învechită și suprasolicitată generează incertitudine cu privire la costurile și fiabilitatea viitoare ale energiei. Rețelele și infrastructura critică sunt expuse la impactul tot mai intens al schimbărilor climatice. Forța de muncă viitoare este incertă din cauza „exodului de creiere” și a decalajului tot mai mare între competențele necesare angajatorilor și oferta din forța de muncă. În cele din urmă, România continuă să se confrunte cu instabilitate instituțională, întrucât capacitatea administrativă redusă, ajustările guvernamentale și legislația imprevizibilă continuă să submineze încrederea investitorilor și să limiteze capacitatea de absorbție a fondurilor UE.

Recomandări:

• Promovarea strategică a specializării industriale prin valorificarea exporturilor cu avantaj comparativ în producția de tehnologii cu emisii reduse de carbon.
• Adaptarea capitalului uman la nevoile unei economii cu emisii nete zero prin programe educaționale dedicate, precum și prin mecanisme axate pe recalificare și menținerea forței de muncă.
• Reducerea costurilor tranziției energetice prin planificarea integrată a infrastructurii, pentru a asigura alocarea eficientă a fondurilor.
• Elaborarea de politici de tranziție care să abordeze în mod explicit problemele legate de distribuție și sărăcia energetică, pentru a menține și a spori sprijinul public.

Citește publicația integrală în limba engleză aici.